sâmbătă, 19 decembrie 2009

Vremea colindelor extra large

Ochi de stele


Uitam de multe ori care ne sunt reperele in viata. Sau poate doar ne prefacem ca nu le observam, pana ne impiedicam de altele, ca in coada unei greble aruncata aparent neglijent in destinul nostru. Si mai ales uitam sa ne bucuram. Intamplarea din aceasta seara se refera la copilarie, la colinde si la ce poate reprezenta la o anumita varsta, fericirea. Caci in ce fel ai putea caracteriza faptul ca 15 copii dintr-un catun care face parte din comuna Vorona, undeva in judeţul Botosani, la graniţa cu judeţul Suceava, s-au gandit sa ajunga la Bucuresti sa colinde? Si pentru asta, inchipuiti-va, au facut un drum cu autocarul o noapte intreaga, in saptamana alba, a "drumurilor inchise", care tocmai s-a scurs. Unii dintre ei de-abia sunt niste tanci, cu ochii mari si sinceri, sfioşi si totuşi extrem de curiosi. Sunt imbracati in haine albe cu inflorituri, de lana si panza groasa, cu cojocele bucovinene din blanita de jder si caprioara, poarta traistute rosii in care sa primeasca darurile. Ce mai, iti vine sa ii mananci. Au ajuns de-abia dimineata in Bucuresti, din cauza inzapezirilor repetate de pe drum. Au venit doar sa colinde si vor pleca in seara urmatoare inapoi. Aflu ca multi dintre ei au facut cu adevarat eforturi sa poata plati drumul cu autocarul, căci parintii lor nu isi permit o cheltuiala neprevazuta, de felul asta. Au carat lemne la vecini, au muncit prin curţile oamenilor. Cel care ii insoteste spune ca o sa le faca o bucurie inainte de a pleca. O bucurie care imi aduce aminte de filmul romanesc de scurt metraj, premiat cu Palme d'Or in 2008, "Megatron". Imi aduce aminte de film, dar nu pot rade şi nici macar condamna. Copiii isi doresc sa mearga la Mc Donald's. Pentru ei e suprema intalnire cu civilizatia din afara satului chinuit, si totodata, iesirea in "lume". O calatorie la Bucureşti pe care o vor tine minte mult timp de-acum inainte, dar pe care nu o vor putea uita nici cei care au avut bucuria de a-i cunoaste.

P.S. Desi nu am fost destinatarii directi ai colindelor, am hotarat sa punem mana de la mana ca in felul asta sa le mai acoperim din cheltuielile cu drumul şi de ce nu, sa isi poata lua portii "big" la fast-food, fiind incredintati ca cei mici ajung atat de rar la Mc Donald's incat pericolul obezitatii este practic nul.

vineri, 11 decembrie 2009

Ciobulete de Re:ply

Nu am inca nicio poza de la eveniment, dar am zis ca
v-ar bucura la fel de mult una cu Kim Jong Il, alaturi de prieteni



Ne-am revazut. O parte dintre noi, pentru ca si altii si-au mai dorit sa vina, dar nu au reusit. Ne-am baut cate un... ceai, ne-am ras, ne-am mai adus aminte. E ciudat si totodata placut sa vezi ca oameni care au lucrat doar o vreme impreuna, au pastrat o legatura interesanta, asa, ca ceva al lor. Un fel de apartenenta la clubul cercetasilor. Si nici macar nu suntem din aceeasi generatie. Degenerati, nici atat. Cu totii insa am trecut printr-un loc care ne-a oferit posibilitatea sa petrecem mult timp impreuna (uneori chiar mai mult decat trebuia). Un melanj ciudat de oameni si vieti venite din parti atat de diferite. La actul final al unei firme care sucomba din cauza de deces mortal, dupa o gripa de porci prelungita. Pe urmatoarea intalnire. Si poate vin si mamitici si mamaici!

vineri, 27 noiembrie 2009

Socant! Un PNL-ist a palmuit un copil. Victima se afla inca in stare de soc


Recenta poveste cu pocnirea prezidentiala, scarboasa cel putin ca reactie din partea posesorului de pumn, care nu s-a dezvinovatit imediat, mi-a adus aminte de o alta agresiune. Mai exact, acum vreo multi ani, prin 1991 cred, mergeam spre scoala, la gimnaziu. Pe drum, cu unul dintre colegii mei, povesteam ceva despre un film si radeam cu gura pana la urechi (ca de obicei - prost obicei). Mai aveam vreo 50 de metri pana in incinta scolii, iar vis a vis, pe celalalt trotuar, mergea agale directorul. Il chema Neda si nu-mai-stiu-cum. La un moment dat vine spre mine furios si, fara sa stea pe ganduri, Ne da. Mai exact imi da. Imi da 2 palme, dar asa, zdravene, de mi-a stat rasul in gat. Eu si colegul meu am ramas prosti, iar el (care era dinainte asa) a plecat mai departe spre incinta scolii. Banuiesc ca omul era obsedat ca oriunde aude un raset, pe o suprafata de 3 ha in jurul scolii, e musai sa il aiba pe el drept cauza. Ei bine, nu. Nu radeam de Dvs, domnule Neda. Pot sa vin sa va explic acum, asa, rapid, cat as bate din palme? De fapt nici nu stiu daca mai traieste, dar mi-am adus aminte odata cu imaginile astea, ale altui vajnic barbat. Anunt pe aceasta cale ca eventualii paparazzi aflati prin Tulcea, in 1991, pe strada Gloriei, nu trebuie sa se mai ascunda si sa imi livreze caseta/ pozele/ litografiile si orice file audio in care a fost consemnat exceptionalul incident.

P.S. A facut totusi si Neda ceva bun, pe langa palmuiri. A fost primul presedinte al PNL Tulcea si in calitatea asta l-a recomandat pe profesorul meu de istorie, Crin Antonescu, sa candideze in fruntea listei pentru Parlamentul din 1992. Sper ca nu il palmuise si pe el inainte.

joi, 22 octombrie 2009

Pictori de geniu si mesaje de OTV

O pisica salbatica (in dreapta) cu un domn

De ceva timp, ziarul Adevarul se distribuie in nu stiu care zi a saptamanii impreuna cu un catalog foarte bine realizat grafic, dintr-o colectie numita "Pictori de geniu". Poze frumoase, schite, desene, biografie. Pana aici nimic rau, doar faptul ca trebuie sa dai ceva bani daca vrei sa cumperi ziarul impreuna cu enciclopedia respectiva. Interesanta este insa reclama care se face pentru aceste cartulii. De exemplu, cea din saptamana in care se anunta aparitia volumului despre Leonardo da Vinci. Pentru a starni apetitul cultural, cartea era recomandata intr-un spot cu intrebari educative: "Stiati ca Leonardo da Vinci a fost acuzat inca din timpul vietii de sodomie?". Aoleu... pai da, dar vorba bancurilor cu Radio Erevan, nu de asta il iubim noi pe tovarasul Leonardo da Vinci... Am crezut ca o fost doar o gaselnita de marketing cretinoida, pentru ca o astfel de prezentare face nota discordanta chiar si cu brosura in sine, de altfel bine realizata la niste italieni din Italia (din Peninsula Italica). Mai trece o saptamana si se anunta aparitia unui nou volum din colectie. De data asta este dedicat lui Pablo Picasso. "Stiati ca Pablo Picasso a fost membru al partidului comunist si a fost decorat de URSS?". Asa, si? Asta era aspectul cel mai important? Deja ma gandesc ce or sa spuna cand vor ajunge la Salvador Dali. Si nici nu ar fi greu, e de ajuns sa intrebi poporul avid de pictura daca stie unde isi facea maestrul treaba mare (nu, nu in baia lui Paul...) sau cu ce "materii" ciudate obisnuia sa picteze. Ca sa fie si mai interesant, din cand in cand aceasta colectie este promovata tot printr-un spot, cu o fetita. Ea are in mana, in mod demonstrativ, un catalog de felul celor amintite. Ba, mai da si un sfat: daca te-ai saturat de politica, sa iei Adevarul. Deci, sa inteleg ca respectiva colectie, "Pictori de geniu", se adreseaza si celor mici. Foarte frumos si inaltator. Sa vad eu cum, dupa ce au observat aceste minutate spoturi, bunicii si parintii vor explica celui mic de ce nenea Leonardo era acuzat de sodomie, si mai ales, de ce acum nu ar mai fi :).

marți, 15 septembrie 2009

Tache si Cadar



Intotdeauna mi-a placut Dobrogea pentru amestecul ciudat de etnii si credinte atat de diferite. Si nu de azi, de ieri, ci de mii de ani se petrece acelasi lucru. Oameni care au venit fie in goana cailor, fie cu monoxilele sau pe corabii din diverse parti ale lumii, cu totii au stiut ca trebuie sa convietuiasca cu cei pe care ii gaseau aici. (Sau cu cei care mai ramaneau in viata...). E drept ca unii au stat la cort in vechimea nu prea indepartata iar acum locuiesc in case cu turnulete, dar asta nu ii face neaparat mai bine adaptati. E interesant insa sa vezi ca oamenii pot sta la aceeasi masa a istoriei fara sa isi dea in cap, ba sa dezvolte si prietenii care in aparenta nu pornesc de la asemanari. De fapt eu insumi am avut in copilarie un prieten foarte bun, destul de diferit, un turc musulman. Ne vedeam prin oras, dar ne si vizitam fara probleme, desi nu intelegeam o boaba cand comunica cu mama sau bunica lui. Daca cineva m-ar fi pus sa repet ce isi ziceau mi s-ar fi potrivit foarte bine vorba romaneasca, un pic rasturnata: "Ma tu esti roman de nu intelegi?". Dar sa revin unde vroiam sa ajung, la o intamplare de saptamana trecuta din Tulcea. Intr-una din zile preotul N. s-a intalnit pe strada cu "hogea", sau mai bine spus cu imamul, slujitorul la lacasul de cult musulman. Amandoi au inceput varsta intelepciunii, dar totodata si cea care le-ar permite sa intre in selectul club al pensionarilor din Romania. Dupa cum se stie, pensionarii din "Land of choice" au de ales rapid, in doar cativa ani, intre a face degeaba umbra pamantului si a se retrage linistiti sub el. Astfel, cei doi au vorbit despre vremuri, oameni, criza, legi facute de cei fara nicio lege, reduceri de buget si pensii... "Dar la voi ce se mai aude?" "Pai la noi e vorba sa ne pensioneze cica de la 65 de ani...." "Pai asa se aude si pe la noi, da voi sunteti mai multi...", ''Asa e...suntem mai multi, dar pana la urma depinde si de ce hotaraste superiorul" "Ei, acum, cum o vrea Dumnezeu...'' "Asa e, cum o vrea Allah....". Cred ca nu e nevoie sa precizez care sunt replicile unuia si care ale celuilalt. La urma urmelor toti avem aceleasi griji, aceleasi nevoi. Si mai ales, avem nevoie de OAMENI.

marți, 28 iulie 2009

Sport si voma sau cum se face o stire care nu exista

Am vazut cred multe la viata mea. Si poate am sa mai vad. In general nu ma mira mai nimic si evit sa judec oamenii, poate doar atunci cand ma zgarie ceva pe creier sau contravine prea mult cu ceea ce cred ca reprezinta fiinta umana. De asta am zis ca poate e interesant sa vada si altii cum se face o stire. Acum cateva zile bune a fost un retur de meci intre o formatie de fotbal patronata de un fost cioban, actualmente pastor de oite europene si o alta stana... echipa, a traditionalilor nostri prieteni din Budapesta. Ei, zis si facut. In tur, cativa unguri becalizati (pentru ca au si ei, nu-i asa) au facut scandal in trenul care i-a adus la Bucuresti. Excelent, o ocazie ca cei de la sport sa o poate tine langa o zi intreaga cu violentele din tren si asa mai departe de ziceai ca au venit hunii. Ce sa faci, pana la urma este si asta o paine de mancat (acum depinde si cu ce o ungi, de preferat sa nu rimeze cu "mancat"). De data asta insa, in retur, vajnica galerie instelata se pregatea sa dea piept cu dusmanul si cu halbele de bere la Budapesta. In rest, amenintari si asa mai departe, ca ce o sa fie, cum o sa fie si ce pericol ii paste pe romani. Cineva de la departamentul de sport are ideea sa il indemne pe un coleg, genul atletic intarziat, care ar concura oricand cu usurinta la campionatul de sumo, sa faca un material genial. Da, dar cu cine? Pai cu Petre Cosma, tatal handbalistului care a fost injunghiat la inceputul anului, ii zici si tu cu de-astea ca ce amenintati sunt ai nostri, ce sa ne facem, ca e pericol... Si uite asa, a fost sunat tatal si intrebat ce crede despre violentele la care, vezi Doamne, ar trebui sa faca fata romanii, ca ungurienii i-au amenintat pe romani si asa mai departe. In naivitatea lui de fost sportiv si de om bagat in seama printr-o drama, tatal celui ucis a dat sfaturi cum sa se poarte saltimbancii de la galeria echipei romanesti. Am avut o profunda senzatie de voma pentru aceast stire "sportiva" si pentru bucuria celor care au mai reusit sa umple niste minute din desfasurator, folosindu-se de sensibilitatea si amintirile dureroase ale unui om. Ce pot sa mai zic, doar sa imi permiteti sa adresez, din tot sufletul, o flegma fata de astfel de stiri si mai ales fata de astfel de oameni. Si poate va ganditi de 2 ori atunci cand urmariti genul asta de stiri. De ce de 2 ori? Pai odata ca sa va ganditi sa schimbati canalul, si a doua oara, pentru mai multa siguranta, atunci cand o sa va ganditi sa inchideti si televizorul.

sâmbătă, 20 iunie 2009

Pe plantatie la mogul

Nu am apucat sa zic nimic pe aici, stiu ca sunt persoane care au fost interesate de ce fac. (Sau daca mai fac, si stiu ele bine cine sunt, le multumesc sincer). Ei bine, de vreo 2 saptamani, si de saptamana asta oficial, am zis sa ma apuc sa cultiv norisori, ploi, ninsori dar mai ales, mult, mult soare. Eu pe un rand, la insamantat, cu poala plina de fenomene, Laura pe alt rand. Amandoi pe marea plantatie unde adie vantul. Ca asa a fost sa fie. Unii oameni nu se uita si se reintalnesc in alte locuri si alte circumstante. Iar eu am sa intaresc sintagma asta si am sa o port in suflet, impreuna cu recunostinta mea, indiferent unde ma va mai duce viata.
Chiar, ce mai urmeaza Galileene?
P.S. Cunosc cel putin o persoana care nu se va mira deloc de tot lantul asta de coincidente.... :)

marți, 5 mai 2009

De cate ori se poate cadea de fazan?

Masina care a scapat din ambuscadele fazanilor, aici refugiata la Enisala


ACTUL I. Acum ceva luni, la sfarsit de noiembrie, ma intorceam cu masina de la Isaccea la Tulcea, avand-o in dreapta mea pe mama. Serpuiam odata cu soseaua dealurile dobrogene, si la un moment dat, am coborat o panta strajuita de arbori, imediat dupa o curba stransa. Locul il stiam bine si de aceea nici frana nu am calcat-o prea tare. Dar era sa calc altceva. De la dreapta spre stanga una bucata fazan incerca sa treaca soseua. Atentie, fazanul nu se asigurase conform legilor in vigoare, nu semnalizase cu bastonul ca ar fi orb si oricum locul pe unde traversa nu era marcat. Cat despre semafor: ati ghicit, nu exista. Fazanul a trecut tantos pana la jumatatea soselei si apoi s-a ridicat in aer incercand o manevra de zbor ca un Mig 21 modernizat de firma israeliana. Eu deja eram in franare, si desi nu am intentionat, l-am ajutat sa se lanseze si mai mult catre vazduh dupa ce l-am "sprijinit" cu partea din stanga a parbrizului. Am oprit, evident, dar fazanul, cazut undeva prin iarba dintre copaci, a plecat rapid, dovada ca nu avea chef de o discutie in contradictoriu cu mine. Am plecat de acolo mirat de atata neatentie (din partea lui, evident) si bucuros ca nu a reusit sa ma pupe cu ciocul prin parbriz.

ACTUL II. A doua zi de Pasti, aceeasi masina, acelasi eu, de data asta in dreapta mea este tata si mergem de la Tulcea spre Isaccea. Mai sunt vreo 300 de metri de locul unde ma intalnisem cu fazanul in noiembrie si ii povestesc amuzat si tatei ce mi se intamplase atunci. In timp ce ii povestesc si revad locul cu pricina, raman siderat. Parca sa imi faca in ciuda, ca tot povesteam ce povesteam, un fazan trecea soseaua, dar de la stanga la dreapta! De data asta nu il mai lovesc, am vizibilitate mai buna fiind in rampa, dar si el merge un pic mai hotarat si isi plimba penele viu colorate. Restul drumului l-am petrecut razand si evident, tragand mai multe concluzii:
- Este vorba despre un fazan sinucigas (sau o familie de fazani cu tulburari psihice)

- Fazanul kamikaze cauta numai masini negre, probabil ca sa se obisnuiasca cu intunericul

- Este posibil ca fazanul sa imi fi notat numarul masinii si sa fi asteptat pana am reaparut, la cateva luni.
Dar cel mai mult, m-a ros altceva. De ce nu se face dom'le acolo o trecere de fazani semnalizata pe sosea, sau macar o pasarela?

miercuri, 1 aprilie 2009

Nel mezzo del cammin di mia vita

Cuibul viselor decente


Cam asta fost. 3 ani. A fost mult, a fost putin? E greu sa gandesti in alb si negru. Sa vedem cam ce chestii importante am pierdut si am castigat:

- Am pierdut o iubire (sau IUBIREA, in fine)
- Am castigat mai multe iubiri mici si vesele
- Am invatat niste chestii despre care inainte habar nu aveam
- Am facut uneori lucruri plictisitoare, repetitive, pentru care entuziasmul poate fi o notiune inutila
- Am cunoscut oameni minunati, multi remarcabili profesional si de o bogatie interioara suprinzatoare
- Am cunoscut oameni care isi trambiteaza apetenta pentru lucrurile spirituale, estetice, dar care plesnesc de materialitate
- Am cunoscut si oameni despre care nu pot spune nimic, umbre trecatoare in albumul vietii mele
- Mi-au disparut o parte din prejudecatile legate de generatii; educatia si bunul simt sunt pasapoarte pentru orice varsta
- Am invatat sa iubesc si sa respect mai mult, sa inteleg ca peste tot sunt oameni si OAMENI
- Fac greseli si am slabiciuni chiar daca sunt mai in etate cu 3 ani
Nu zic mai mult. Nici nu o sa amintesc in mod special pe cineva. De asta am si spus ca cel mai bine as posta o poza fara oameni. Nu de alta, dar multi imi sunt dragi si nu as vrea sa nedreptatesc pe cineva.

Atat. "Ajunge zilei rautatea ei". Si acum o dedicatie de la mine (Pentru cei care nu si-au dat inca seama si m-au tot intrebat, nu imi arog eu vreo titulatura. Prietenul oamenilor este cainele. Deci nu eu:)

joi, 12 februarie 2009

Ursuletul neascultacios si Emergency Vet in varianta romaneasca


Ma trezesc intr-o dimineata mai devreme decat trebuie. Dau drumul la televizor din instinct (ca am un instinct, mama...). Pe ecranul care lumineaza camera e un documentar romanesc, la TVR 2. Foarte dragut. Pe tiparul deja stiut, gen Animal Planet sau National Geographic un nene (in cazul asta unul destul de dubios) are un aparat foto cu teleobiectiv si vrea sa pozeze animale salbatice la locul lor de bastina. Zis si facut, imaginile ni-l arata pe tipul respectiv cum merge in N Bucovinei, leagan de civilizatie monastica si furt generalizat de lemn. Se intalneste intr-o padure cu alt nene, acesta din urma cu pusca si imbracat in verde. Merg impreuna si padurarul povesteste cum protejeaza el animalele, cum le hraneste, de-astea. Peisajul ar fi idilic daca din loc in loc nu s-ar vedea cum au fost taiati copacii cu salbaticie. Vor sa pozeze ursi si merg la un adapost-cazemata unde se vana (cica pe vremuri) la nada. Pentru cei care nu stiu, acest tip de vanatoare, adresat puturosilor miopi plini de curaj, inseamna sa agati una bucata cal mort de un copac/ par inalt. Vanatorul isi introduce fundul in cazemata si apoi asteapta cu pusca scoasa pe o mica ferastruica sa ii arate ursului naiv, venit dupa hrana, cine e mai tare. Paradoxal, cica castiga de fiecare data vanatorul. Acum insa cazemata e doar pentru observatie (eu nu as baga mana in gura ursului ca asa e). La un moment dat vanatorul arata cum infloreste numarul de ursi si cum pot fi obsevati ei peste tot, ca lucerna dupa ploaie. Ba mai mult, povesteste amuzat cum s-a prins un urs la o capcana, cum a venit si l-a eliberat, sa zburde nevatamat. "Si cum l-ati eliberat?", intreaba fotograful-care-nu-are-niciun-scenariu-in-cap. "Pai am venit...si l-am scos din capcana". "Da era constient?". Padurarul-vanator e foarte mandru si amuzat de fapta lui: "Apai i-am dat cu o bucata de fier in cap si a lesinat acolo. Dupa ce l-am eliberat din stransura capcanei si s-a dezmeticit a fugit pe deal...Se uita in urma si nu ii venea sa creada..." Da, cred si eu ca ursului nu ii venea sa creada, ca doar vazuse altceva pe Animal Planet, ca iti face anestezie frumos, cu injectie la poponet, iti repara apoi laba...Lasa ca poate asa ii vine mintea la cap animalului si nu se mai plimba cum vrea muschiul lui prin padure. Eu sunt multumit ca macar am invatat o metoda fara gres atunci cand vrei sa eliberezi un padurar de greaua indatorire de a vedea cine taie padurea. Iti trebuie doar vointa (si o bucata) de fier.