marți, 20 aprilie 2010

Nu mor caii cand vor cainii. Da' cainii cand mor?

Un personaj periculos
Prietenii mei stiu, in general, ca niciodata nu mi-e frica de caini. Si ca nici nu ma musca. Cam unde ma duc si dau de caini, mici, mari, vorbesc cu ei, ii intreb de sanatate, ma miros, dau din coada (mai mult ei) de-astea. E adevarat ca nici nu prea m-au muscat cine stie ce animale. Doar un urs de la gradina zoologica din Sibiu, cand eram in clasa a patra si i-am dat niste biscuiti printre gratii. Ursul ma apucase de antebrat, in joaca, sa vada daca e tot cu miere. Evident, atunci grijile mele cele mai mari erau ca ceilalti copii plecasera deja la autocar, precum si panoul ala nenorocit: "Nu depasiti limita. 300 de lei amenda". Pai ce, eu eram prost sa le dau la paznici 300 de lei, in loc sa imi iau ceva frumos, amintire din tabara? Numai sa mai am cu ce tine amintirea. Cu un ochi dupa paznici si cu altul la ursul pe care il mangaiam pe cap cu mana disponibila (mai aveam una), am asteptat sa imi dea drumul, ceea ce a si facut, e drept, dupa cateva zeci de secunde. Am plecat de acolo fericit, nu platisem amenda si, in plus, am avut cel mai cool tatuaj care a tinut o zi intreaga! A mai fost apoi, candva, o catea cu pui, pe langa un camin din Grozavesti care m-a capsat, asa, ca la carte. Rapid si eficient, noaptea, ca doar mie imi umblau gandurile aiurea la o camera din care tocmai plecasem, in loc sa fiu atent la tufisuri.
Asaaa...si ajungem la ziua de azi. Ca sa mai scap de statul pe scaun, si cum aveam, in sfarsit, o zi libera dupa un program nenorocit, zic, hai sa alerg. Ma apuc de alergat pe la 11.00. Nu e soare, sunt ceva nori, merge. Ma pun pe traversat, ca de multe alte ori, digul lacului Ciurel. Alerg pana la insula din mijlocul lacului. Cand sa intru pe pod, vad 2 caini care incercau sa ceara de sotie o catea. Unul era chiar mai insistent cu cererea, pe care deja nu o mai putea tine nedesfasurata. Celalalt caine, de talie mai mare si maro, ca si intreaga situatie la care sunt partas, vine si se repede la mine. Eu, na, zic: mai baiatule vezi-ti de treaba ca nu ma uit eu la gagica ta, nici macar nu e genul meu. El, nu si nu, ma tot latra, vin si ceilalti caini. Ma, tu esti prost, ii zic eu calm. Nu e. Nu sunt indeajuns de atent, ascult muzica si el vine putin prin lateral. Hap! Ma apuca de pulpa. Caci da, sunt cu pantalonii scurti, mulati, de alergat. Ce faci ma acolo? Ce sa mai zica, ca in poezie: "El se jura ca nu fura si l-am prins cu pulpa-n gura" . Cand ma intorc cu fata spre el, lasa pulpa. E destul de curajos. Sare pe picioarele din fata, isi ia avant, ca un om care bate din picior: D-I-S-P-A-R-I, CA SUNTEM DEJA MULTI! Ba sa mori tu mai bine, ma enervez eu. Ne mai certam, acum sunt atent, vorbesc ferm, el pleaca. Fac ocolul insultei si ma apuca iar nervii. Ma da cum sa ma musti tu pe mine? Iau o placa de granit, gasita pe jos, o trantesc si o sparg destul de greu. Face pietre mai mici, colturoase, cu unghiuri aproape drepte. Le tin in ambele maini, ca stiu ca o sa ma vad iar cu situatia maro. Sta acum tolanit, pe dig, putin mai incolo, cu alti 8 cani. Trec in alergare pe langa el, pot sa ii dau o piatra la fix, cat sa ii despic capul, ma uit la el. De-abia acum a realizat pericolul, dar nu stie inca ce sa faca. Ma calmez. Fraiere, nu ai decat sa te duci la cateua ta! Asa, ca sa stie cu cine umbla! Arunc pietrele si alerg mai departe, multumit ca am reusit sa rezist impulsului de a-l schilodi. El insa a fost darnic cu mine, mi-a lasat o frumoasa vanataie. Ei, nu e nimic, oricum suntem vecini de cartier, doar nu o sa ne certam tot timpul. "Nu trezi cainele cand doarme" zice un proverb romanesc. Eu as spune mai degraba: "Nu trezi cainele cand se culca"