Mi-au placut intodeauna alunitele. Nu cele mari, ostentative si tantose, ci cele mici, singuratice si ascunse in parti neasteptate sau aproape imposibile ale corpului. Cele pe care iti place sa le descoperi, care apar neasteptat in fata ta si ramai surprins de contrastul neobisnuit ce se profileaza pe o mare de piele deschisa la culoare sau un pic bronzata. Uneori te amuza faptul ca nu stiai ca posesorul ar putea avea alunite, desi oricum e o prostie, pentru ca diamantele nu le vezi neaparat la geam si oricum nu le gasesti pe orice drum. Alteori ti se pare ca Dumnezeu a pus prea multe alunite cuiva care oricum era si asa remarcabil. Si totusi, ca un pictor care nu considera tabloul terminat pana nu mai asaza cu penelul un strop de culoare undeva pe tablou, tot asa incepi sa intelegi si de ce unii primesc alunite. Ca niste indicatoare indirecte ale unei frumuseti ce se vrea subliniata, alunitele ratacesc pe linia corpului printre pliuri si asteapta sa fie gasite si mangaiate cu degetele rasfirate. Sunt insa si alunite care isi striga frumusetea inca din prag, de la primii soli ai atingerii. De asta m-am bucurat atunci cand am fost intampinat de alteta sa, alunita-de-deget-al mainii care mi-a ras vesel in palma. Bine ai venit, alunita...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu